Sunt bine

Sunt bine...

Acuma locuiesc din nou în mine...

Ce-i drept ,într-o aripă la parter,

Dar încă nu-i târziu și pot să sper

Ca într-o zi să prind nițel curaj

Și să mă cațăr până la etaj.

Mi-e bine...

Mai amețesc și n-am de ce mă ține...

Că-s multe praguri,scările-s abrupte

Și uneori îmi par un vârf de munte,

Iar balustrada-i șubredă,nu ține

Tot greul ce l am adunat în mine.

Nu-i rău...

M-am învățat treptat cu spațiul meu...

Stând la parterul eului îmi pare

Că simt încă pământul sub picioare

Și-atunci când neputințele mă ard,

Mai jos de-atât nici n-aș putea să cad.

Nu am balcon...

Dar am o bucățică de gazon...

Am pomi cărora le cuprind tulpina

Ca să le simt în suflet rădăcina

Și pot s-ascult al păsărilor cânt

Precum în cer așa și pe pământ.

Sunt bine...

Mai târâi lutul ăsta după mine...

Acum,că-i primăvară,mi se pare

Că nu m-apasă când admir o floare,

Iar fluturii când îi privesc în zbor,

Mă-nalț în sinea mea și-i mai ușor.

Și nu-ți mai spun...

Cam ce miresme vin de peste drum...

Din crengi de liliac și iasomie,

Maci roșii,iarbă ,puf de păpădie,

Ar fi de-ajuns să mă îndur să rup,

Dar la ce bun...și unde să le duc?!

La mine-i gol...

Țin nuferi albi că am pe jos nămol...

E-o umezeală rece și albastră

C-am tras un colț de noapte pe fereastră...

Și dac-ar fi să vii,cum te visez,

Nici nu știu unde-ar fi să te așez.

Tu ce mai zici...

Mai treci măcar cu gândul pe aici?!

Poate-ntr-o zi vei vrea să-mi dai de știre

Cum e în oaza ta de amăgire,

Însă ,te rog,nu-mi înșira povești...

Privește-mă în ochi și zi-mi... cum ești?!

                   ~Liliana Burac~